Sfânta Muceniță Pelaghia: model de pocăință, curăție și dăruire în Hristos

În rândul sfinților cinstiți de Biserica Ortodoxă, Sfânta Muceniță Pelaghia se distinge printr-un parcurs duhovnicesc cu totul aparte, care pune în lumină puterea transformatoare a pocăinței și dragostea mistuitoare pentru Hristos. Convertirea ei radicală, jertfelnicia și viața de nevoință au făcut din ea un model de urmat nu doar pentru femeile creștine, ci pentru întreaga Biserică, atât în Răsărit, cât și în Apus. Prăznuită la data de 8 octombrie, Sfânta Pelaghia ne învață că nicio cădere nu este definitivă, iar sfințenia nu este rezervată doar celor crescuți în virtute, ci este accesibilă oricui se pocăiește cu inimă curată.

Sfânta Muceniță Pelaghia a trăit în secolul al III-lea, într-o perioadă marcată de persecuțiile împotriva creștinilor din Imperiul Roman, mai ales în timpul împăratului Dioclețian. Tradiția bisericească vorbește despre două sfinte cu același nume: Pelaghia fecioara din Antiohia, cunoscută și sub numele de Pelaghia tânăra, și Pelaghia pocăitoarea, o fostă actriță și curtezană care s-a convertit și a devenit ascetă în deșert. Biserica Ortodoxă le prăznuiește împreună, recunoscând în ambele chipuri duhovnicești mărturisirea curajoasă a credinței și lucrarea harului dumnezeiesc.

Potrivit Sinaxarului, Pelaghia era o tânără de o frumusețe rară, admirată în Antiohia pentru farmecul ei și succesul social pe care îl avea în cercurile înalte. Era renumită ca actriță și dansatoare, fiind adesea înconjurată de bogății și plăceri lumești. Totuși, în ciuda strălucirii exterioare, sufletul ei tânjea după o lumină mai înaltă.

Momentul decisiv al vieții sale a venit când, într-una dintre zile, ea a auzit predica Sfântului Episcop Non despre pocăință și iubirea lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu a atins inima ei, iar Pelaghia a cerut să fie botezată. Cu binecuvântarea episcopului, a primit Taina Botezului și a fost îmbrăcată în haina curăției celei duhovnicești. După convertirea sa, a împărțit toate averile săracilor și s-a retras în Muntele Măslinilor, trăind în asceză și rugăciune neîncetată, sub chipul unui monah, pentru a evita prigoana și a păstra smerenia. A trăit astfel până la sfârșitul vieții, răbdând lipsuri, ispite și nevoințe trupești, dobândind însă cununa sfințeniei.

Despre familia Sfintei Pelaghia nu se cunosc multe detalii istorice, întrucât accentul principal în textele hagiografice cade pe transformarea personală și misiunea ei duhovnicească. Totuși, exemplul ei arată că apartenența la o anumită clasă socială sau educație nu determină în mod fatal destinul sufletului. Ea a devenit parte din marea familie a sfinților, din trupul tainic al Bisericii, asumându-și în mod deplin chemarea hristică la lepădarea de sine.

Prin viața sa, Pelaghia a devenit un simbol al pocăinței adevărate. Biserica o așază alături de Maria Egipteanca, alt exemplu grăitor de convertire radicală și asceză. În iconografie, ea este adesea înfățișată cu un chip luminos și smerit, purtând haine monahale și ținând în mână o cruce sau un vas cu mir, simbol al jertfei de sine.

Moștenirea Sfintei Mucenițe Pelaghia se face simțită în spiritualitatea ortodoxă prin numeroasele tropare, acatiste și icoane care îi sunt dedicate. Mai ales în monahism, viața ei este văzută ca o întruchipare a celor trei stadii ale urcușului duhovnicesc: curățirea, luminarea și îndumnezeirea. Ea este invocată de credincioși pentru întărire în lupta cu patimile, pentru curăție trupească și sufletească și pentru dobândirea pocăinței.

În Biserica Ortodoxă Română, cultul Sfintei Pelaghia este prezent în rânduiala liturgică și în scrierile patristice traduse în limba română. Mai multe mănăstiri din țară au adoptat-o drept ocrotitoare, iar viețuitorii acestor așezăminte o privesc ca pe un ghid duhovnicesc în calea lepădării de lume și a unirii cu Hristos.

Sfânta Muceniță Pelaghia rămâne, peste veacuri, o mărturie vie a milostivirii dumnezeiești și a puterii transformatoare a harului. Din strălucirea deșartă a lumii, ea a urcat spre luminarea cea neînserată a lui Hristos, devenind un far călăuzitor pentru toți cei care caută mântuirea. Cinstirea ei este o reafirmare a adevărului că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci ca acesta să se întoarcă și să fie viu.