Sfântul Sfințit Mucenic Pafnutie – Chip de păstor jertfelnic în vremuri de prigoană

În sinaxarele Bisericii Ortodoxe, între mulțimea sfinților mucenici care au mărturisit cu prețul vieții credința în Hristos, se remarcă și chipul luminat al Sfântului Sfințit Mucenic Pafnutie, ierarh al Egiptului în veacul al IV-lea. Viața și pătimirea sa nu sunt doar o lecție de jertfă, ci și o mărturie despre lucrarea tainică a harului lui Dumnezeu în vremuri de cumpănă, când mărturisirea adevărului devenea un act de curaj supraomenesc.

Sfântul Pafnutie s-a născut în Egipt, într-o familie creștină evlavioasă, în perioada de început a persecuțiilor împotriva Bisericii. De tânăr s-a dedicat vieții monahale, alegând calea nevoinței în pustia Egiptului, sub îndrumarea marilor părinți duhovnicești ai vremii, dintre care unii îl amintesc ca fiind ucenic al Sfântului Antonie cel Mare. În acest mediu ascetic, Pafnutie a crescut în virtute și în cunoașterea celor dumnezeiești, devenind el însuși un far călăuzitor pentru mulți frați întru nevoință.

Datorită vieții sale sfinte și a înțelepciunii dobândite prin rugăciune și nevoință, Sfântul Pafnutie a fost ales episcop într-una din eparhiile Egiptului de Sus, într-un context istoric marcat de confuzie doctrinară și de prigoane violente împotriva creștinilor, în special sub împăratul Maximian Daia. Ca ierarh, Pafnutie s-a remarcat printr-o slujire jertfelnică, păstorind turma lui Hristos cu blândețe, dar și cu fermitate în fața rătăcirilor și prigonirilor.

În timpul persecuțiilor inițiate de împăratul Maximian, Sfântul Pafnutie a fost arestat pentru refuzul de a renega credința în Hristos. A fost supus la chinuri cumplite: i s-a scos un ochi și i s-a tăiat un picior. Cu toate acestea, mărturisirea lui fermă și rugăciunea neîntreruptă i-au uimit chiar și pe torționari. Din pronia lui Dumnezeu, a supraviețuit acestor suferințe și a fost eliberat, devenind astfel o pildă vie a biruinței credinței asupra cruzimii păgâne.

După edictul de toleranță al lui Constantin cel Mare, Sfântul Pafnutie a participat activ la viața Bisericii, fiind prezent la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, în anul 325. Acolo s-a distins prin înțelepciunea și echilibrul său, contribuind la apărarea dreptei credințe împotriva ereziei ariene. Tradiția consemnează că el a pledat cu putere pentru menținerea disciplinei ecleziale, dar și pentru o abordare pastorală față de preoții căsătoriți, susținând menținerea acestora în slujirea altarului, cu condiția să nu-și părăsească soțiile.

Aportul Sfântului Pafnutie la viața Bisericii este incontestabil. Mărturisirea sa jertfelnică în timpul prigoanelor, dar și înțelepciunea sa pastorală de după legalizarea creștinismului, l-au așezat între marii ierarhi ai Bisericii primare. Pilda sa a fost evocată în decursul secolelor ca un exemplu de echilibru între asceză și pastorație, între rigoarea dogmatică și blândețea față de slăbiciunile omenești.

Pe plan internațional, influența sa s-a extins prin participarea la primul Sinod Ecumenic, alături de alte personalități ale epocii, precum Sfântul Atanasie cel Mare sau Sfântul Spiridon al Trimitundei. Pozițiile exprimate de Sfântul Pafnutie au fost decisive în conturarea anumitor direcții pastorale care au rămas valabile până în ziua de astăzi.

Sfântul Sfințit Mucenic Pafnutie rămâne în conștiința Bisericii drept un simbol al păstorului care, asemenea Bunului Păstor, își pune viața pentru oile sale (Ioan 10, 11). Viața sa este o chemare la statornicie în credință, la mărturisirea cu îndrăzneală a adevărului și la păstrarea echilibrului între litera legii și duhul dragostei.

Pomenit în fiecare an la 19 aprilie, Sfântul Pafnutie ne reamintește că mucenicia nu este doar un act de curaj, ci o stare de jertfelnicie continuă, în care harul lui Dumnezeu desăvârșește slăbiciunile omenești. Într-o epocă în care fidelitatea față de adevărul evanghelic este pusă adesea la încercare, viața lui Pafnutie ne oferă un model de slujire curată, înțeleaptă și plină de Duh.