În calendarul ortodox, data de 17 aprilie îl prăznuiește pe Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, Episcopul Persiei, un vrednic păstor și neînfricat mărturisitor al credinței în Hristos, care a suferit moarte martirică în timpul uneia dintre cele mai cumplite persecuții împotriva creștinilor în Persia secolului al IV-lea. Viața și jertfa sa nu doar că se înscriu în șirul marilor mărturisitori ai Bisericii, ci rămân și astăzi o lumină vie a fidelității și a demnității episcopale, în fața compromisului și a asupririi.
Context istoric: persecuțiile sub Șapur al II-lea
În secolul al IV-lea, Imperiul Sasanid (Persia) era guvernat de regele Șapur al II-lea (309–379), un conducător puternic și autoritar, dar profund suspicios față de creștinism, pe care îl percepea ca o religie străină, aliată politic cu Imperiul Roman – inamicul său tradițional. În acest context, creștinii persani, deși în mare parte loiali țării lor, erau priviți cu neîncredere. Din anul 339, sub influența zoroastrismului și a temerilor politice, Șapur a inițiat o persecuție sistematică, ce a durat aproape patruzeci de ani și a făcut nenumărate victime.
În mijlocul acestui context tensionat, Sfântul Simeon Barsabae (numele său în limba siriană), episcop al orașului Seleucia-Ctesifon – capitala Imperiului Sasanid – s-a remarcat ca un lider curajos și înțelept al Bisericii persane.
Viața și mărturia Sfântului Simeon
Despre viața sa timpurie nu avem multe detalii, însă se știe că a fost un om al rugăciunii și al Scripturilor, format în duhul tradiției siriace și ales episcop datorită evlaviei și cunoașterii sale teologice. În calitate de arhiereu, a păstorit într-o vreme grea, când credința creștină era supusă nu doar batjocorii, ci și exterminării sistematice.
Refuzând să plătească tributul impus creștinilor de către autoritățile zoroastriene și să renunțe la Hristos, Sfântul Simeon a fost arestat împreună cu alți clerici și credincioși. După un interogatoriu lung și presiuni de tot felul, el a refuzat să aducă jertfă zeilor perși și să apostazieze. Împreună cu doi preoți, Anania și Avdela, a fost ținut în temniță vreme de un an, iar în Vinerea Mare a anului 341, a fost decapitat, împreună cu aproximativ o sută de creștini, în frunte cu eunucul Ustazanes, fost educator al regelui.
Puterea mărturisirii și statura duhovnicească
În fața prigonitorilor, Sfântul Simeon a dat dovadă de o dârzenie plină de blândețe, o statură morală care a impresionat până și pe unii dintre slujitorii păgâni. A fost nu doar episcopul unei eparhii, ci păstor al întregii Biserici din Persia, al cărei chip îl reflecta prin viața sa. Scrierile păstrate din timpul persecuțiilor relatează despre felul în care Simeon își încuraja credincioșii să rămână tari în credință și să nu se teamă de moarte, ci să o îmbrățișeze cu bucuria celor care se unesc cu Hristos.
Sfântul Efrem Sirul, contemporan al său, scria despre martirii Persiei: „N-au fost biruiți de foc, nici de sabie, ci și-au dat sufletul în mâinile Celui ce li-l dăruise, ca niște fii ai luminii”.
Moștenirea și cinstirea Bisericii
Mucenicia Sfântului Simeon a devenit un reper esențial al identității creștine în Persia. A fost recunoscut ca martir nu doar de Biserica Răsăriteană, ci și de cea Apuseană. Numele său apare în vechile sinaxare siriace, grecești și latine. Viața sa a fost inclusă în scrierile hagiografice ale secolelor următoare, devenind o icoană a episcopului care, asemenea Marelui Arhiereu Hristos, „și-a pus sufletul pentru oile sale” (cf. Ioan 10, 11).
Din punct de vedere teologic, Sfântul Simeon este modelul episcopului-mărturisitor, care, în vremuri de restriște, nu se ascunde, ci își asumă crucea cu demnitate. El a influențat profund gândirea și spiritualitatea ortodoxă siriacă și a contribuit indirect la dezvoltarea unei eclesiologii a martiriului în Orientul creștin.
Aportul său în conștiința Bisericii Ortodoxe
Deși născut și format într-un context oriental, mesajul vieții Sfântului Simeon a depășit granițele culturale și geografice. Este prăznuit și în Biserica Ortodoxă Română, fiind pomenit în fiecare an în ziua de 17 aprilie. Cinstirea sa ne arată că unitatea Bisericii transcende timpul și spațiul – iar sfințenia este limbajul universal al Împărăției lui Dumnezeu.
Prin mărturia sa, Sfântul Simeon a întărit conștiința că Adevărul nu se negociază, că misiunea episcopului este să păzească turma și să nu se teamă de moarte atunci când Hristos este chemat să fie apărat.
Concluzie
Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, Episcopul Persiei, rămâne un pilon de lumină în galeria celor care au apărat credința cu prețul vieții. Prin curajul său, prin statura sa spirituală și prin moartea sa martirică, el ne reamintește tuturor că dragostea de Hristos este mai tare decât moartea. Într-o lume tot mai relativistă, mărturia sa este o chemare la verticalitate, la fidelitate și la jertfelnicie în slujba Adevărului.